...

Si statea pe pod. Nu se gandea la nimic. Privea doar cum lacrimile ii curg si se risipesc in rau. Pur si simplu nu intelegea ce se intampla cu ea...de ce se poarta asa...de ce are parte tocmai ea de ceva asa frumos....si, mai ales, de unde are darul de a strica totul de fiecare data. Nu vedea nimic in jur...doar apa care curgea mut si zapada care se topea in ea. Nu auzea nimic...doar o voce din afara care ii tot amintea fara mila toate greselile pe care le-a facut si una din interior care ii tot repeta "Are dreptate..asa e..". Isi amintea de cate ori si-a promis ca se va schimba si ca va invata sa gandeasca mai mult si sa lupte cu impulsul de a arunca o vorba in vant...vorba ce poate ucide prezent si trecut. Nu putea spune "Iarta-ma!". Simtea ca se sufoca. Ar fi vrut sa fuga si ar fi putut sa o faca daca nu ar fi stiut ca lasa in urma cea mai frumoasa parte din viata ei de pana atunci. Nu putea sa-si ridice privirea. Orgoliul nu o lasa. Nu se ura pentru ca plangea, ci pentru ca o facea din vina ei si,mai ales, de fata cu altcineva. Odata, demult, si-a jurat ca nu va lasa pe nimeni sa o vada plangand si acum, pentru a nu stiu cata oara, isi incalca juramantul. 
O durea...si ar fi dat orice sa se intoarca in timp sau macar sa primeasca o mangaiere. A inchis ochii..."Iarta-ma!"....Nu stia de unde a venit acest cuvant. Tot ce stia era ca se simtea bine acum...Se simtea eliberata....
"Nu o sa mai fac..."...a promis...iar....