Untitled....

...si iar vreau sa ies...sa fug....sa dispar.Sa ajung intr-un loc nestiut de nimeni, un loc in care tu nu ma poti atinge, nu ma poti judeca, nu ma poti rani...Sa ma simt libera sa fac ce imi doresc de mult timp:sa fiu eu insami, cu visele mele, lacrimile mele, temerile mele, sperante, deziluzii, greseli, reusite....Toate astea ma reprezinta, dar tu nu poti sa le intelegi....sa ma intelegi...Esti inchis in cercul tau in care tot ce faci e sa privesti detasat, sa judeci, apoi sa ucizi. Dar nu si pe mine....Sagetile tale imi sunt atat de indiferente uneori incat trec prin mine, dar nu ma ranesc. Dar asta doar uneori si rar...cand am suficienta putere sa rezist. Ai noroc! Reusesti sa ma si atingi cateodata si cand o faci, ma ametesti...si cad. Si niciodata nu aflu exact unde pic. Poate chiar in locul in care incerc sa fug...ba nu...ca acolo nu esti tu, iar tu ai veni dupa mine sa imi dai ultima lovitura, cea fatala....Dar nu ai facut-o pana acum pentru ca niciodata nu ai reusit sa ma gasesti dupa ce am picat! Sa consider asta noroc? Poate...DACA exista noroc, sau sansa...sau destin. Destinul exista! Tu esti! Cu tine vorbesc! Oare ma auzi? Ce conteaza? Oricum nu iei in seama tot ce spun...ce iti strig. Tot asa va fi...Nu te vei schimba. Si de ce sa o faci? Iti este foarte bine asa cum esti! Poti dobori pe oricine, dar nimeni pe tine. Rar dai gres si atunci te razbuni...lent, dar sigur.
Dar oare ar trebui sa iti multumesc la final? Ar trebui sa iti fiu recunoscatoare ca m-ai ajutat sa ma maturizez, sa vad cu alti ochi, sa aud cu alte urechi....sa vorbesc cu alt glas?
Nu stiu...nu o sa stiu vreodata....